Lipsa de intervenție și acțiune a statului român în prevenirea și combaterea rasismului și xenofobiei în aceaste vremuri dificile generate de pandemie ar putea conduce la tulburări sociale grave care se vor manifesta în diferite forme de violență împotriva unor anumite grupuri sau comunități ce sunt discriminate în mod tradițional, cum ar fi comunitatea LGBT sau romă, a declarat, într-un interviu acordat PressHUB, Cerasela Bănică, președintele Centrului de Advocay și Drepturile Omului (CADO), de Ziua Internațională pentru eliminarea discriminării rasiale.

PressHUB: Pandemia a determinat creșterea alarmantă a xenofobiei, rasismului și a intoleranței, iar Biroul pentru drepturile omului al ONU a lansat campania #FightRacism pentru a promova o cultură globală de toleranță, egalitate și antidiscriminare#. Ce măsuri a luat România? Există un plan al statului român pentru combaterea xenofobiei și a rasismului?

Cerasela Bănică: În această perioadă, statul român nu a implementat niciun plan de combatere a xenofobiei și rasismului. Însă, această situație nu este o noutate, pentru că România a eșuat încă din 2015 să adopte o strategie națională în domeniul prevenirii și combaterii discriminării (2016-2020, 2018-2022), în ciuda recomandărilor repetate ale instituțiilor europene.

Astfel, statul român nu a alocat în ultimii șase ani fonduri de la bugetul de stat pentru implementarea de măsuri de prevenire, cum ar fi campanii de conștientizare a populației cu privire la pericolul rasismului, xenofobiei și intoleranței sau de informare a victimelor discriminării privind mecanismele sau instrumentele pe care le au împotriva celor care îi discriminează. Majoritatea acțiunilor de prevenire au fost finanțate prin fondurile europene implementate de societatea civilă în parteneriat cu instituțiile publice. Însă, aceste acțiuni sunt insuficiente și nu pot duce la o reducere semnificativă a fenomenului, deoarece societatea civilă intervine punctual și pe o perioadă scurtă și nu poate și nici nu ar trebui să îndeplinească atribuțiile instituțiilor statutului care au fost create în acest scop.

Discriminarea rasială este contrară valorilor și principiilor Uniunii Europene: drepturile universale ale omului și libertățile fundamentale. Mai este astăzi discriminarea rasială o problemă fundamentală a României? Este societatea românească mai tolerantă astăzi cu minoritățile naționale, la 14 ani de la integrarea în marea familie europeană?

În 2019, un studiu realizat de IRES pentru CNCD (n.r. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) arăta că 65% dintre români consideră că în ultimii ani discursul urii a crescut în România și infracțiunile motivate de ură față de alte persoane motivate pe criteriile etnic sau rasă sunt cele mai frecvente, manifestându-se ca agresiune verbală (76%), agresiune fizică (62%), amenințare (53%) și încălcare sau distrugere de proprietate (52%).

Aceste date arată mai degrabă o involuție sau o depărtare față de valorile liberale europene asumate în cadrul UE. Situația curentă este cauzată de mai mulți factori, și anume: intervenția redusă și a autorităților publice în domeniul de prevenire și combatere a discriminării rasiale, și anume acțiuni insuficiente de conștientizare și informare a populației și a victimelor în domeniul anti-discriminării sau nefacilitarea accesului egal la servicii de calitate în educație, locuire, ocupare sau sănătatea persoanelor de etnie romă.

În 2018 Comisia europeană raporta că 36% dintre romi au declarat că au fost hărțuiți fizic de cel puțin 6 ori pe an datorită etniei. De asemenea, un alt factor care contribuie la această situație este că nedescriminarea nu se învață la școală, iar elevii nu pot dezbate problematica discriminării, xenofobiei și a intoleranței, astfel încât să înțeleagă impactul unor astfel de acțiuni. Mai grav este că sistemul educațional discriminează chiar el însuși, și anume în 2015, Centrul de Advocacy și Drepturile Omului (CADO), asociația pe care o conduc, a identificat că în 50% dintre cele 220 de localități monitorizate exista o școală cu formă de segregare a elevilor de etnie romă. În acest an, vom continua monitorizarea în peste 1.000 de școli din 11 județe în cadrul proiectului “Școală pentru toți copiii!-II”, finanțat de către Active Citizens Fund România.

De interes:  Ce trebuie sa ai in vedere atunci cand achizitionezi o saltea cu spuma de memorie?

Ne așteptăm ca situația să nu difere deoarece, din 2017, Ministerul Educației Naționale nu a publicat nici un raport de monitorizare privind segregarea sau a acțiunilor de desegregare implementate. Un alt determinat important în propagarea discriminării rasiale este media și internetul care au devenit mijloace importante de canalizare a urii colective împotriva comunității rome sau a altor grupuri. Iar în final aș menționa, legislația incompletă în acest domeniu, slaba pregătire a instituțiilor de a aplica legislația și de a sancționa eficient faptele de discriminare (organele de poliție, procurori, judecători și inclusiv CNCD-ul). Să nu uităm că anul trecut Comisia Europeană a început procedura de infringement împotriva României deoarce țara noastră a eșuat până acum să transpună pe deplin legislația UE care condamnă discursul și infracțiunile motivate de ură.

Care sunt categoriile sociale cele mai expuse la rasism și intoleranță? Ar trebui să fie mai activă prezența CNCD-ului în spațiul public?

Același studiu menționat mai sus stabilea că majoritatea românilor nu au încredere, mai ales în homosexuali (74%), romi (72%), imigranți (69%), musulmani (68%), maghiari (53%) și evrei (46%). Pe lângă grupurile tradiționale discriminate, cum ar fi persoanele LGBT, romi, maghiari și evrei, apar acum grupuri noi vulnerabile discriminării și anume: imigranții și musulmanii. Cu toate acestea, numărul de plângeri adresate CNCD-ului împotriva faptelor de discriminare pe criteriul de etnie(48 de cazuri în 2019) sau pe alte criterii este mult mai mic în comparație cu dimensiuea reală a discriminărilor respective.

Cauza este că majoritatea victimelor nu se adresează CNCD-ului sau instanței de judecată din lipsă de informare cu privire la aceast drept, lipsa unui avocat pregătit în domeniu, lipsa de încredere în instituțiile statutului, procedura îndelungată, numărului redus de organizații neguvernamentale active care pot oferi asistență juridică gratuită victimelor discriminării.

De curând, CNCD a afirmat în cadrul unei conferințe că responsabilitatea pentru numărul scăzut de plângeri îi aparține societatății civile care nu susține victimele îndeajuns pentru a depune astfel de plângeri. Se pare că CNCD-ul încă nu înțelege că responsabilitatea privind sporirea nivelului de informare și conștientizare a victimelor cu privire la dreptul de a depune plângere le revine ca autoritatea publică de aplicarea legislației din domeniul anti-discriminării, iar că societatea civilă poate oferi suport statutului în acest demers. Pentru realizarea acestor campanii, CNCD-ul trebuie să aibe resursele financiare necesare care în lipsa unei strategii naționale, nu pot fi alocate de la bugetul de stat, de o abordare strategică și reală a nevoilor și să se adreseze diverse grupuri: școală, media, profesioniștii din domeniul social și juridic, autorităților publice etc.

De asemenea, CNCD nu poate transmite un mesaj clar împotriva discriminării atâta timp cât sancțiunile pe care le aplică potrivit Ordonanței Guvernamentale 137/2000 sunt prea mici, pentru că ele sunt ineficiente în combaterea discriminării și nu reprezintă un remediu real de justiție pentru victime în comparație cu traumele suferite la nivel personal, profesional, economic și social. Potrivit OUG 137/2000, sancțiunile care pot fi aplicate de către CNCD sau instanța de judecată sunt amenzi, recomandări și avertismente, iar în cazul fericit când aceste instituții decid aplicarea de amenzi, acestea sunt mai mult simbolice decât să reflecte valoarea reală a daunelor provocate victimelor sau gravitatea faptei.

De interes:  Greseli pe care trebuie sa le eviti dupa ce ti-ai luat permisul de conducere

De exemplu, CADO a depus în anul 2015 o plângere privind un caz de segregare împotriva unei școli din județul Iași, care timp de 10 ani a segregat într-un corp de școală un grup de elevi de etnie romă. CNCD decide încălcarea legii de către școală și Inspectoratul ȘcolarJudețean (IȘJ) Iași, amendând școala cu suma de 3.000 de lei și IȘJ Iași cu suma de 5.000 de lei.

Calculând proporțional cu numărul total de victime și anii de practică segregaționistă a școlii împotriva comunității respective, suma per victimă este mai mică de 3 Ron, pe care victima nu îi primește, deoarce trebuie să ajungă în instanța de judecată pentru a cere daune. Mai mult, sumele sunt foarte mici pentru făptuitori, în special pentru persoanele juridice, și nu descurajează deloc faptele și actele de discriminare ci, dimpotrivă, le oferă sentimentul că pot scăpa ușor. Un exemplu relevant este celebrul caz de la Baia Mare, unde autoritățile locale au construit un zid pentru a separa blocurile locuite de romi de restul comunității. În 2020, CNCD a revenit cu  sancționarea primăriei că nu a distrus zidul respectiv cu o amendă în valoare de 2.000 de lei.

Situația nu poate fi rezolvată decât prin modificarea prevederilor privind creșterea pragurilor minime privind valoarea amenzilor în funcție de tipurile de contravenții (simple și în formă agravantă), contravenții continue ( care nu au încetat după hotarârea CNCD) sau multiple și cu o metodologie clară și transparentă de calculare a amenzilor. CADO a propus anul trecut o astfel de modificare legislativă într-un proiect de lege de modificarea OUG 137/2000, dar acesta a fost clasat. Eu aș mai adăuga și realizarea unei liste publice de rușine publică cu persoanele juridice care au realizat acte sau fapte de discriminare sau de anulare unor facilităție de care pot beneficia de la stat/ exercitarea de anumite drepturi.

Pot fi diverse soluții, însă CNCD trebuie să arate interes de reformă și să ofere cadrul de dezbatere pe subiect la care și societatea civilă să participe. De asemenea, trebuie să mai subliniez faptul că CNCD-ul nu este singura entitate cu un rol determinant în prevenirea fenomenului de discriminare rasială întrucât mai sunt și alți actori cu roluri la fel de importante:poliția în investigarea eficientă și corectă a cazurilor de discriminare, școala în educarea generației viitoare de a îmbrățișa diversitatea, media de a controla și condamna mesajele extremiste și discriminatorii, guvernul care să ofere resursele necesare aplicării legii, și bineînteles fiecare dintre noi care atunci când suntem martorii unor astfel cazuri de discriminare să le condamnăm public și în spațiul nostru privat, pentru a transmite un mesaj clar că discriminarea nu este acceptată și susținută.

 Cum se explică apetența unei părți din societatea românească pentru politicienii și formațiunile politice ultranaționaliste din ultimii 30 de ani de tranziție de la comunism la democrație?

Ultranaționalismul românesc a existat încă de la apariția formațiunilor politice și nu a mai dispărut de atunci, având diferite variații în manifestare, și anume, a explodat în perioada interbelică și-n timpul celui de al doilea război mondial, a continuat ca politică de stat în perioada comunistă, după care s-a fragmentat în diferite forme, niveluri de intensitate și dimenisuni în cadrul a diferite partide politice, dându-ți impresia ca nu mai există. Pe de altă parte, este în stare latentă și devine vizibil când oportunitatea este creată de o serie de factori care se alianiază.

De interes:  Să facem lumină în peșterile României

După căderea comunismului, ultraționalismul a fost alimentat în continuu atât de anumite partide politice, precum România Mare sau PSD, biserică sau media. Odată cu explozia folosirii internetului, numărul adepților ultraționaliști a crescut, rămânând invizibili în spatele telefoanelor mobile sau laptop-urilor, care a condus nu numai la propagarea mult mai rapidă a mesajelor extremiste între adepți, ci și-n atragerea de noi susținători și la gruparea mult mai organizată și pregătirea de diferite acțiuni.

Actuala perioadă pe care o traversăm cu toții este foarte propice pentru astfel de grupări să devine vizibile, vocale și active pe plan politic din mai multe motive: lipsa de educație în rândul populației (peste 40% dintre români sunt analfabeți funcționali) care poate fi influențată mult mai ușor combinată cu sărăcia care în România a crescut, lipsa de informare corectă din partea instituțiilor statului și de reacție proporțională la gravitatea faptelor ultranaționaliștilor, interesul mass-mediei să se focusează pe senzațional sau chiar să creadă în mesajele respective, ori criza politică cauzată de pierderea încrederii de către electoratul cel mai vulnerabil în promisiunile și agendele partidelor mainstream ori oportunismul politic din partea acelor partide care nu au o agendă electorală atractivă pentru majoritatea electoratului și atunci încearcă să atragă această nișă care este usor de influențat.

Un rol important îl are și contextul naționalist european și internațional care “legitimează” și încurajează grupurile naționale de a prelua și propaga mesaje similare din spațiul european și internațional, dar și de realiza propriile lor inițiative, cum ar fi definirea termenului de familie prin excluderea familiilor LGBT sau monoparentale. Actuala criză economică și medicală generată de pandemia de COVID a dus la creșterea atitudinilor și acțiunilor ultranaționaliste, fapt pentru care avem după mulți ani un partid extremist în Parlament: AUR. Interesant este că o parte dintre susținători acestuia sunt și cetățeni români care au migrat în Europa de Vest, iar în contextul experienței de excludere trăite și influențați de contextul european din anumite țări devin ”adevărați români, descendenți ai dacilor și romanilor fără nici o alterare din partea altor minorități etnice, naționale sau de orientare sexuală”.

De obicei perioadele de explozie ultranaționalistă încetează odată cu încetarea situației de criză economică, politică sau medicală, îmbunătățirea situației economice și sociale, condamnări repetate a acțiunilor respective de un grup larg al populației, educație civică realizată nu numai în rândul copiilor și tinerilor dar și a adulților, ori reformarea formațiunilor politice, dar în cel mai rău caz, se încheie și după violențe grave îndreptate împotriva grupurilor vulnerabile și discriminate, cum ar fi Holocaustul. Însă, trebuie să mai subliniez că ultranaționaliștii nu dispar, ci doar se ascund încă odată și se pregătesc să redevină vizibili când o altă oportunitate va apărea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.