de-ce-se-ciocnesc-paharele

Am gasit intotdeuna fascinant obiceiul de a ciocni paharele oriunde in lume, un gest insotit de cuvantul „Noroc!” in romana, “Cheers!” in engleza, “A la votre” in franceza, “Prost” in germana; “Na zdravi” in ceha, “Kanpai” in japoneza, “L’chaim” in ebraica. De unde a aparut aceasta traditie? Care sunt originile ei? Iata cateva explicatii…

In timpul Evului Mediu, atunci cand neincrederea si inselaciunea guvernau relatiile dintre oameni in special in nobilime, acestia ciocneau paharele astfel incat vinul dintr-unul sa verse si in celalalt pentru a se asigura ca paharul lor nu este otravit.

Sunetul ciocnirii paharelor era inzestrat cu harul de a alunga spiritele rele. In multe culturi stravechi ale lumii, iscarea unui anumit zgomot (precum clinchetul unui clopotel) are potentialul de a indeparta demonii.

Unii sunt de parere ca gustarea vinului trebuie sa ne satisfaca toate cele cinci simturi, pe langa gust, culoare, parfum, si consistenta/vascozitate (simtul tactil), ciocnirea paharelor punandu-ne la treaba auzul.

De interes:  13 mai

Clinchetul paharelor poate simboliza vremea in care toata lumea bea din acelasi pocal, un obicei prin care se crea o conexiune speciala in cadrul unui grup.

Ciocnirea paharelor sau toasturile sunt de obicei parte a unei mese, la fel ca mancarea si tacamurile. Sunt multe incercari de a explica aparitia acestui obicei. O legenda spune ca europenii din Evul Mediu simteau ca sunetul produs de lovirea paharelor comesenilor ii ajuta sa sperie spiritele rele, prezente de obicei la activitatile festive. Simbolic, ciocnirea cupelor era asociata cu tragerea clopotelor bisericeşti, despre sunetul carora se credea ca alunga energiile negative. In Evul mediu europenii foloseau căni de lemn, cani din metale pretioase sau din lut, insa sunetul produs la ciocnirea lor era total diferit de cel produs de paharele de sticla de astazi.

In Roma Antica era „la moda” sa scapi de un rival politic sau consoarta prin a-i strecura cateva picaturi de otrava in vin, fiind considerat lipsit de politete refuzul unei bauturi cu care erai servit. Solutia a fost ca gazda sa bea prima dupa ce vinul a fost turnat in pahare. Daca gazda nu patea nimic, oapetii sorbeau si ei increzatori din vin. Astfel, mai tarziu, s-au pus bazele obiceiului de a ciocni paharele in semn de incredere – oaspetele care nu suspecta gazda ridica paharul si-l ciocnea.

De interes:  Luptătorii reșițeni, de trei ori pe podium la Naționalele Under 15 pe plajă – Banat FM

O alta legenda spune ca paharele se ciocneau pentru a face un schimb de bautura, avand in vedere practica otravirii. Astfel bautorii puteau avea incredere unul in celalat dupa ce faceau amestecul prin ciocnire. Alexandre Dumas a scris despre practica otravirii bauturii in romanele sale, la sfarsitul anilor 1800.

In Grecia Antica zgomotul facea parte din ritualul de a bea. Se spunea ca un lucru frumos si spirtual trebuie sa actioneze asupra tuturor simturilor. Aroma vinului este pentru simtul olfactiv, culoarea este pentru simtul vizual, corpul vinului este pentru simtul gustativ si tactil, iar ciocnitul cupelor este pentru simtul auditiv.

Termenul „toast” are mai multe presupuse origini. O practica specifica din Roma, cu cateva secole in urma, era sa puna o bucatica de paine arsa (toast) in paharul de vin, pentru a mai imbunatati gustul vinului, prin reducerea aciditatii acestuia. In Marea Britanie se practica un obicei stravechi provenit din evenimente religioase euharistice si consta in plasarea in jurul mesei a unui bol sau a unei “cupe a dragostei” (o cupa pe care o imparti) care continea o bucatica de paine prajita. Gazda era ultima care bea din cupa in cinstea oaspetilor si manca bucatica de paine. Prin extensie, unul dintre aceste obiceiuri a dat numele toastului de astazi.

De interes:  Sânzienele, nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – Banat FM sound factory

Sursa: vinul.ro; diane.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.