Decembrie 1989. România renaște. În ziua de Crăciun, țara devine una democrată. Comunismul s-a stins odată cu dictatorul Nicolae Ceaușescu. Dictatura s-a stins odată cu Securitatea, serviciul care înlănțuia într-un mod inuman orice libertate a omului.

 Totodată, imediat după momentul cheie din 89, vidul lăsat în puterea informațională a dat liber spionilor să se inflitreze în România. Din acest motiv, la doar trei luni de eliberarea românilor din dictatură, unui nou serviciu s-a născut: Serviciul Român de Informații.

Intrarea României în rândul statelor moderne ale Europei a presupus și crearea instituţiilor specifice acestui tip de statalitate. Printre acestea se situau şi serviciile secrete.

În cazul României, serviciile secrete de informaţii au fost croite iniţial, la fel ca multe alte componente ale edificiului statal, după model francez. Ulterior, în funcţie de evoluţiile politice şi militare înregistrate pe continentul european, au fost integrate şi modele de organizare şi acţiune oferite de structurile similare germane sau britanice.

Culegerea de informații militare în România a fost legiferată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 12 noiembrie 1859, atunci când a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul căruia funcționa Secția I.

În timpul Primului Război Mondial, între 1914 și 1918, activitatea informativă a fost practicată atât de Marele Cartier General, prin Biroul 2 Informații din cadrul Secției I Operații, cât și de Biroul 5 Informații, subordonat Marelui Stat Major.

După încheierea războiului, în urmă reorganizărilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul căreia funcționau Secția a V-a Informații și Secția a X-a Contrainformații.

În anul 1927, o nouă restructurare a MStM a definitivat titulatura de Secția a II-a pentru serviciul de informații și contrainformații al armatei române.
Obiectivele Secției a II-a au fost: cunoașterea evoluției fenomenului militar internațional, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o formă sau altă, independența, suveranitatea și integritatea teritorială a României, precum și analize care să prevină orice surprize.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, noul context politic în care s-a aflat statul român a dus la restructurare radicală.

SMERȘ, o divizie a NKVD, a creat Securitatea, numită Brigada Mobilă și a fost condusă, până în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.

Primul director al Securității a fost generalul Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa, pe numele său real Panteleimon Bodnarenko.

În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.

Șeful Securității avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniștri, fiind secondat de 2 directori adjuncți cu rangul de secretari de stat. Toți cei 3 erau ofițeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD.

De interes:  Atenție, cod portocaliu! Rămâneți în case în perioada următoare – Banat FM sound factory

După moartea lui Gheorghe-Gheorgiu Dej, venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR a marcat o nouă reorganizare a Securității. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înființat Departamentul Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), având în frunte un președinte cu rang de ministru.

În 30 decembrie, Securitatea a fost desființată.

Serviciul Român de Informații, noul sistem de culegere și prelucrare a informațiilor privind siguranța națională a fost înființat, la 26 martie 1990, prin decret semnat de Ion Iliescu.

La doar 10 zile de la violențele interetnice de la Târgu Mureș. SRI nu a putut fi creat fără vechii oameni ai securității, cu vechiile lor deprinderi.

„S-a ridicat pe scheletul fostului serviciu care a sovietizat România”, scria presa vremii, iar Frontul Salvării Naționale acuza noii lideri că încurajează reinstaurarea vechilor cadre ale Securității în fruntea statului.

Dar, președintele României Ion Iliescu asigura poporul că abuzurile au luat sfârșit pentru totdeauna.

„A construi o asemenea instituţie, care trebuia să înfrunte şi foarte multe suspiciuni, sechele ale unor amintiri, în ciuda acestor amintiri, zic eu nefavorabile, şi a unei anumite ostilităţi alimentate sistematic de anumite cercuri ale opiniei publice şi ale mass-media, este meritul acestor oameni că s-au străduit să demonstreze şi buna credinţă, şi legitimitatea, şi necesitatea unei asemenea instituţii pentru securitatea ţării”, spunea Ion Iliescu.

Înainte să fie înființat SRI, în martie 1990, România avea deja două servicii secrete: fosta Direcţie de Informaţii Externe a Securităţii devenise Serviciul de Informații Externe, iar majoritatea ofiţerilor de la Securitatea Bucureşti fuseseră cooptaţi în unitatea militară 0215, numită „Doi ş-un sfert”, serviciul secret al Ministerului de Interne.

Virgil Măgureanu, primul director al SRI, a explicat ani mai târziu că întârzierea constituirii SRI a avut motive politice, printre altele.

Ion Iliescu îi încredinţase lui Virgil Măgureanu misiunea de a crea un nou serviciu secret, însă în acelaşi timp, Gelu Voican Voiculescu primise o sarcină de la Guvern: să restructureze activitatea informativă.

„A avea un singur om care ajunge cu informațiile la urechea președintelui mi se pare riscant”, spune Gelu Voican Voiculescu, vicepremier în perioada decembrie 1989 – iunie 1990.

Astfel, după decretul înființării SRI, au apărut și Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Departamentul de Informații și Protecție Internă și Direcția Generală de Informații a Apărării, iar activitatea acestora era coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Poporul era îndreptățit să fie circumspect vizavi de noile servicii, deoarece apăreau dovezi clare că acestea sunt conduse de aceeași oameni ai Securității. Totodată, cei ieșiți din vechiul sistem reprezentau o breșă în siguranța țării, foștii securiști având un portofoliu bogat în informații sensibile care puteau fi scăpate în medii nefavorabile țării. Cumva, aceste persoane trebuiau reintroduse sub contractul tăcerii, susțin istoricii.

De interes:  CULISELE PUTERII | Miron Mitrea: „Nu a fost o întâmplare ce s-a întâmplat la Foișor. Cred că a fost aranjament”

Spiritele s-au inflamat, totodată, în urma informațiilor care apăreau în spațiul public. De exemplu, directorul noului SRI, Virgil Măgureanu, i-a propus un post de conducere în Serviciul Român de Informații lui Filip Teodorescu, acuzat de complicitate la genocid.

Filip Teodorescu, fost locţiitor al şefului Direcţei de Contraspionaj, se afla în arest când a fost abordat de Măgureanu. Directorul SRI i-a promis că îl scoate din detenție imediat dacă acceptă să vină să lucreze în noul serviciu. Ceea ce s-a și întâmplat. La fel a fost și cu Serviciul de Informații Externe, în fruntea căruia a fost pus Mihai Caraman, un cunoscut spion dedicat Moscovei.
În primii ani postdecembriști s-au pus întrebări cheie, însă românii abia se obișnuiau cu libertatea expresiei, nu și cu insistența necesară pentru a obține răspunsuri pe teme sensibile.

Una dintre aceste întrebări a fost legată de incidentele etnice de la Târgu Mureș, care se dădeau exemplu în discuțiile despre necesitatea urgentă de a înființa noi servicii secrete pe teritoriul țării. Virgil Măgureanu susținea că au fost provocate de spioni, însă presa liberă întreba dacă acestea au fost provocate de vechea structură, ca motiv pentru înființarea noii autorități. Înființarea era o necesitate, spuneau membri FSN, dar structura a fost decisă la cald, de cei care au făcut poliție politică.

Alte incidente precum cel de la Târgu Mureș nu au întârziat să apară. Deși țara intrase într-o etapă a civilizației, au apărut mineriade și jocuri piramidale. Diversiuni, spun istoricii, pentru a da rost buchetului de servicii secrete din România.

Și nu o spun doar ei, ci și foști ofițeri din Doi ș-un sfert, care au declarat în fața procurorilor implicarea celor care ar fi trebuit să protejeze țara.

Vergil Andronache, fostul director adjunct al UM 0215, a oferit detalii jurnaliștilor EVZ despre „ofiţerii-golani” infiltraţi printre manifestanţi şi creionează un scenariu paralel: Piaţa Universităţii a fost teatrul de luptă unde s-au ciocnit interesele serviciului secret al armatei şi cele ale unităţii de spionaj a Ministerului de Interne.

În 1995, liderul ţărănist Corneliu Coposu a expus problema numărului exagerat de servicii.

„Pot să adresez multe reproşuri zecilor de servicii de securitate clandestine sau oficiale care există. Nu mai ştii unde să te întorci, că tot de servicii de securitate dai. Are şi domnul Tărăcilă unul, are şi domnul procuror una, are şi Statul Major, are Armata… În fine, fiecare pune vina unul pe celălalt. Domnul Măgureanu – toate reproşurile le respinge cum respingi mingea de ping-pong, punându-le în sarcina altor servicii de securitate, nu ştiu care din ele”, spunea Corneliu Coposu.

De interes:  Comitetul interministerial pentru revenirea României la normalitate de la 1 iunie 2021 a fost CONSTITUIT

Un aspect subliniat, discret, de Corneliu Coposu la acea vreme, dar și de presa românească și internațională de-a lungul timpului, este și numărul mare al românilor angajați în aceste servicii.

Confrom unei analize bazate pe informații din rapoarte oficiale, România deține mai mulți agenți secreți socotiți la numărul populației decât oricare dintre cele mai mari țări NATO, fiind devansată doar de Statele Unite ale Americii, adică de FBI.

Din analiză reiese că:

– România avea, în 2014, 12.000 de agenţi secreţi, ceea ce înseamnă că mai mult de 15% din totalul agenților secreți din întreaga Alianță Nord Atlantică sunt români.

– Există 60 de angajaţi în serviciile interne la suta de mii de locuitori. Următorul clasat, Polonia, are 13 angajaţi. Media este de 7, iar ultimul clasat este Italia, cu 2,7.

– Bugetul SRI are cea mai mare pondere în cheltuielile publice: jumătate de procent, de cinci ori mai mult decât media celor 10 state este de o zecime de procent. FBI se descurcă cu doar o şeptime de procent din cheltuielile publice totale ale SUA.

– SRI reuşeşte să cheltuiască mai mult decât serviciile omoloage din Germania, Franţa, Italia sau Polonia.

– SRI este singurul serviciu care ţine numărul de angajaţi la secret.
Numărul bogat al agenților iese în relief și în Serviciul de Informații Externe, iar subiectul a fost abordat și de presa italiană și preluat de Deutsche Welle, prezentând o imagine defavorabilă serviciilor secrete româneşti.

„Instituţii supradimensionate, finanţate pantagruelic, pentru activităţi oculte şi opacizate, din banii contribuabililor.”, scriau ziarele străine în 2010. În contraatac, fostul director al SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, a declarat că veniturile obţinute de membrii serviciului special sunt de 2500 lei salariul mediu, în timp ce pensia medie este de aproximativ 1500 lei. Ungureanu nu a vrut să spună câți angajați are SIE, însă a spus că sunt mai puțini de 3.000, așa cum a fost prezentat în presă.

Deci, și puțini, și prost plătiți, pretindea fostul șef Ungureanu.

Reprezintă aceste declaraţii o încercare de diferenţiere a SIE de celelalte servicii secrete româneşti?, se întreba Deutsche Welle.

Se pare că da, răspunde publicația, care prezintă și frustrările celor de la SIE.

Acestea se referă la legislaţia învechită după care funcţionează serviciul. Legea SIE provine din 1998, dată anterioară intrării României în NATO şi UE.
Oamenii din cadrul SIE, spunea Ungureanu într-un interviu acordat României Libere, “înţeleg să fie patrioţi şi din punct de vedere moral, nu doar retoric”. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.